S-a scurs mai bine de-un an de la ultima postare. Între timp a trecut cu bine facultatea, cu licenţă cu tot, iar numărul copăceilor s-a diminuat considerabil. Colecţia de exterior a ajuns la infima cifră de circa 10 membri (dac-or mai fi şi ei în viaţă), iar cea de interior aproape a dispărut complet. Rău nu-mi pare decât de-un grapefruit care începuse să capete o oarecare formă; făcea parte din prima serie de copăcei pe care mi-am practicat hobby-ul ("generaţia" 2009/2010) şi avea, deci, o valoare sentimentală. S-a uscat complet vara trecută, în ciuda eforturilor mele de a-l salva. Fie-i ţărâna uşoară! Cum, între timp, m-am mutat [semi]permanent în Iaşi, o nouă colecţie de plante pentru interior se dovedeşte imperativă. Am apucat să germinez ceva citrice şi să înrădăcinez câţiva butaşi de rodiu ("granatum nana" şi comun) şi mirt ("ugni" şi comun), dar un start promiţător n-am de gând să fac decât prin februarie-martie, la începutul sezonului de creştere.
+++++
Totuşi, nu bonsaii vor face subiectul acestui scurt articol, ci arta japoneză cunoscută drept "suiseki" - sau arta aprecierii pietrelor. Ca şi bonsai, practica îşi are originile în China (şi un corespondent, "gongshi"), iar termenul denumeşte atât arta în sine, cât şi obiectul ei - rocile cu variate forme şi culori. Pentru explicaţii suplimentare n-am dispoziţia, momentan; şi, oricum, cititorii blogului meu ştiu, probabil, la ce mă refer.
Încă de foarte tânăr - cu mult înaintea "microbului" bonsaitului - începusem să adun pietre care-mi atrăgeau atenţia prin formă, culoare sau textură, dar nu cu scopul şi aprecierea de acum. Deţin vreo 9, pe care le tratez periodic cu ulei sau grăsime animală, după care le şterg, ori de câte ori am ocazia, cu o bucată moale de pânză din bumbac. Dar în niciun caz nu le şlefuiesc, mi se pare o practică dizgraţioasă, ce afectează aspectul natural al pietrei. Unele au început să capete, astfel, acea patină specifică. Suport de lemn (acea "daiza") n-am apucat să confecţionez decât pentru una singură; procez pe care-l voi prezenta, de asemenea, aici. Să-ncepem (click pe imagini pentru dimensiunea originală):
- cele mici şi medii (2-5 cm înălţime):
- cele mari (6-15 cm):
Ultima (bucata de silex) e găsită prin Dobrogea şi-i mândreţea colecţiei; îmi va fi destul de greu să-i fabric o daiza, dar va merita efortul. Iar cea din urmă piesă, cu suport cu tot:
- pregătirea materialului şi trasarea, cu creionul, a conturului pietrei:
- scobirea iniţială, a locaşului pietrei
- trasarea conturului exterior (marginea) şi cioplirea lui cu dalta:
- daiza tăiată grosier şi finisajul iniţial:
- picioarele şi ultimele retuşuri (şelfuire, tratare cu baiţ pentru lemn şi lăcuire subţire):
- produsul finit:
Au rămas, ce-i drept, 2-3 spaţii milimetrice între marginile pietrei şi suport (la colţuri, în general), dar pentru o primă încercare pare acceptabilă. Am folosit lemn de dud negru (morus nigra), uscat vreo 5 ani. Drept unelte n-am folosit decât tradiţionalele dalte, pile şi raşpele - toate moştenire de la bunicul - şi hârtie de şmirghel/glasspapier pentru şlefuirea fină. Flexul, cu disc pentru lemn, l-am folosit doar pentru tăierea "en gross" a scândurii.
Pentru următoarele am pus deoparte ceva lemn de nuc (junglans nigra), măceş (rosa canina), salcâm (robinia pseudoacacia) şi păr pădureţ (pyrus pyraster). Voi arăta, desigur, rezultatele aici, când le va veni timpul.
Marius VRÂNCIANU
