Bolovani şi-un lemn zgâriat. Sau "Suiseki"

      S-a scurs mai bine de-un an de la ultima postare. Între timp a trecut cu bine facultatea, cu licenţă cu tot, iar numărul copăceilor s-a diminuat considerabil. Colecţia de exterior a ajuns la infima cifră de circa 10 membri (dac-or mai fi şi ei în viaţă), iar cea de interior aproape a dispărut complet. Rău nu-mi pare decât de-un grapefruit care începuse să capete o oarecare formă; făcea parte din prima serie de copăcei pe care mi-am practicat hobby-ul ("generaţia" 2009/2010) şi avea, deci, o valoare sentimentală. S-a uscat complet vara trecută, în ciuda eforturilor mele de a-l salva. Fie-i ţărâna uşoară! Cum, între timp, m-am mutat [semi]permanent în Iaşi, o nouă colecţie de plante pentru interior se dovedeşte imperativă. Am apucat să germinez ceva citrice şi să înrădăcinez câţiva butaşi de rodiu ("granatum nana" şi comun) şi mirt ("ugni" şi comun), dar un start promiţător n-am de gând să fac decât prin februarie-martie, la începutul sezonului de creştere. 

+++++

      Totuşi, nu bonsaii vor face subiectul acestui scurt articol, ci arta japoneză cunoscută drept "suiseki" - sau arta aprecierii pietrelor. Ca şi bonsai, practica îşi are originile în China (şi un corespondent, "gongshi"), iar termenul denumeşte atât arta în sine, cât şi obiectul ei - rocile cu variate forme şi culori. Pentru explicaţii suplimentare n-am dispoziţia, momentan; şi, oricum, cititorii blogului meu ştiu, probabil, la ce mă refer. 

      Încă de foarte tânăr - cu mult înaintea "microbului" bonsaitului - începusem să adun pietre care-mi atrăgeau atenţia prin formă, culoare sau textură, dar nu cu scopul şi aprecierea de acum. Deţin vreo 9, pe care le tratez periodic cu ulei sau grăsime animală, după care le şterg, ori de câte ori am ocazia, cu o bucată moale de pânză din bumbac. Dar în niciun caz nu le şlefuiesc, mi se pare o practică dizgraţioasă, ce afectează aspectul natural al pietrei. Unele au început să capete, astfel, acea patină specifică. Suport de lemn (acea "daiza") n-am apucat să confecţionez decât pentru una singură; procez pe care-l voi prezenta, de asemenea, aici. Să-ncepem (click pe imagini pentru dimensiunea originală): 

- cele mici şi medii (2-5 cm înălţime):

- cele mari (6-15 cm):

 

      Ultima (bucata de silex) e găsită prin Dobrogea şi-i mândreţea colecţiei; îmi va fi destul de greu să-i fabric o daiza, dar va merita efortul. Iar cea din urmă piesă, cu suport cu tot:

- pregătirea materialului şi trasarea, cu creionul, a conturului pietrei:

- scobirea iniţială, a locaşului pietrei

- trasarea conturului exterior (marginea) şi cioplirea lui cu dalta:

- daiza tăiată grosier şi finisajul iniţial:

- picioarele şi ultimele retuşuri (şelfuire, tratare cu baiţ pentru lemn şi lăcuire subţire):

- produsul finit:

      Au rămas, ce-i drept, 2-3 spaţii milimetrice între marginile pietrei şi suport (la colţuri, în general), dar pentru o primă încercare pare acceptabilă. Am folosit lemn de dud negru (morus nigra), uscat vreo 5 ani. Drept unelte n-am folosit decât tradiţionalele dalte, pile şi raşpele - toate moştenire de la bunicul - şi hârtie de şmirghel/glasspapier pentru şlefuirea fină. Flexul, cu disc pentru lemn, l-am folosit doar pentru tăierea "en gross" a scândurii. 

      Pentru următoarele am pus deoparte ceva lemn de nuc (junglans nigra), măceş (rosa canina), salcâm (robinia pseudoacacia) şi păr pădureţ (pyrus pyraster). Voi arăta, desigur, rezultatele aici, când le va veni timpul.

Marius VRÂNCIANU

Din nou despre citrice (şi alte mini-proiecte de interior)

      Titlul ar putea fi foarte bine înlocuit cu "Foaie verde iasomie/ 'Mama ei de studenţie!". Dimineaţă am examen. Teoretic. Practic nu prea. Cum nu m-am simţit suficient de pregătit, măcar pentr-un amărât de 9, am decis să spun "pas". O să-l dau direct în restanţă. Problema e că după cafelele ingerate în perspectiva învăţatului, nici tabacul nu mai ţine de somn. Drept pentru care-am hotărât să postez ceva plănuit de câteva luni, mai exact despre colecţia "mini" - copăceii din seminţe şi cei butăşiţi.

+++++

      N-am mai postat pe blog de-un car de vreme. Exact cinci luni, de fapt. Asta deoarece în puţinul timp liber am decis să mă dedic mai mult cercetării istorice. În afară de petreceri, evident.
      De când cochetez cu bonsaii, n-am avut niciodată un domiciliu stabil. Ceea ce are, clar, o importanţă covârşitoare în formarea copăceilor. Când am prins "microbul", în liceu (pe la 16 ani), locuiam la internat; dar tot ajungeam pe acasă odată la o săptămână - două - trei. De când sunt la facultate, însă, copăceilor de-acasă le-a mers extrem de prost, din motive lesne de înţeles. În doi ani, cât am bântuit amfiteatrele de prin capitala Moldovei, zeci de copăcei mi-au murit... De secetă, frig sau ambele.
      În orice caz, mi-ar fi fost greu la facultate fără o plăntuţă - două lângă. M-am adaptat, deci, circumstanţelor. Desigur, trasportul dintr-o parte într-alta era extrem de stresant, atât pentru mine, cât mai ales pentru plante (am stat ori prin cămine, ori pe unde-am putut), dar tot au supravieţuit câteva. Indiscutabil, în condiţii de cămin/apartament nu puteau fi crescuţi decât copăcei foarte mici (butăşiţi sau crescuţi din seminţe) şi de interior; prin urmare mi-am pus bazele, încă de anul trecut, unei întregi colecţii "mini", după cum se va putea observa în continuare.

+++++

        Să-ncepem cu cei crescuţi direct de la seminţe. În cazul de faţă doar citrice. Colegii de "breaslă" în arta buruienilor îmi cunosc afinitatea pentru aceste plante, deci nu se vor fi mirat în faţa obstinaţiei mele de a le forma din nimic. Postam anul trecut, cam pe vremea asta, câteva generalităţi pe-aici . 

         Trei lămâi - citrus X limon, plantaţi încă din cămin (rămăseseră puzderie de seminţe după shot-urile de tequilla, dacă reţin bine) prin mai-iunie 2012 (click pe imagini pentru a le mări):

Primii doi sunt, de fapt, patru - legaţi câte doi pentru fuziune. N-am idee cât de inspirată a fost alegerea. După transplant şi tăierea vârfurilor au început să apară primele ramuri secundare.

      Următorul la rând: un portocal - citrus sinensis, germinat tot prin cămin, în iulie 2012 (în imagini, ordine: martie 2013, după transplant şi tăierea vârfului - mai, dezvoltă ramuri secundare, după înc-o tăiere a vârfurilor - iunie):

În ultima imagine se poate observa emergenţa a cinci ramuri secundare - trei pe-o ramură principală şi două pe cealaltă. O observaţie empirică legată de citrice: într-un vas corespunzător de mare şi fertilizate bine, prin tăierea repetată a vârfurilor de creştere (mugurii apicali), ele pot dezvolta într-un sezon propice două - trei ordine de ramuri.

+++++

       În continuare, cei obţinuţi din butaşi, vara trecută (lunile iulie - august). Cum locuiam într-un campus foarte aproape de Grădina Botanică (Târguşor, pentru ieşeni), o frecventam foarte des. Ca un român veritabil ce mă consider, nu m-am reţinut în a fura de ici-colo câte-o crenguţă, pentru înrădăcinat. M-am pricopsit, astfel, cu câteva specii de interior pe care greu le puteam obţine în alt mod. Toţi au fost butăşiţi fără hormoni de înrădăcinare, într-o mini-seră improvizată în cămin (pet de 5 L, tăiat şi lipit cu bandă adezivă). Mai exact, următorii:

- măslini - olea europaea, doi la număr: 

- patru puieţi de mirt - myrtus communis:

- şi-un rodiu pitic - punica granatum var. "Nana", care din toamnă s-a dezvoltat văzând cu ochii (în imagini, ordine: transplantat după înrădăcinare - septembrie 2012, după vreo patru luni petrecute sub mini-seră - martie 2013, transplantat, faţă/spate - iunie):

      Închei postarea cu trei ficuşi - f. benjamina, var "Natasja", butăşiţi recent, prin ianuarie a.c.:

      Ce se va alege de toţi "plozii" de mai sus, rămâne de văzut. Dacă măcar unul dintre ei va deveni un bonsai prezentabil, înseamnă că nu mi-am bătut capul chiar degeaba. Dacă niciunul - asta e... rămâne experienţa. Care nu-i de lepădat; îndeosebi considerând faptul c-am început să prefer tot mai mult formarea "de la zero", de care am de gând să mă ocup extensiv odată stabilit undeva semi-permanent. Desigur, nici de yamadori n-o să mă las complet, însă voi colecta doar exemplare cu potenţial veritabil. Dacă tot formez şi "beţe" sau "cozi de mătură", măcar s-o fac de la sămânţă/butaş. Mi se pare mult mai recreativ...

Marius VRÂNCIANU

Den Norske grana: modelare molid norvegian

       Prin vara lui 2010, după ce omorâsem din nepricepere vreo trei molizi, un pin şi-un ienupăr, am jurat că nu voi mai lucra pe conifere până n-am să acumulez oarece experienţă pe foioase - măcar vreo zece ani. Cu un an mai târziu (august 2011), însă, natura mi-a întins o mână pe care n-am putut-o refuza. În vizită la un amic, într-o zonă de munte, am ajuns plimbându-mă pe un tăpşan defrişat, plin de puiet de molid (picea abies). Nu m-am putut abţine să nu colectez doi mai mititei (atât câţi puteam transporta acasă), în jur de 25 - 30 de cm. Unul dintre ei urmează a face subiectul acestei postări.

+++++

        Aşa se prezenta sus-numitul în momentul colectării - în imagine: cu balotul de sol în mână (click pe imagini pentru dimensiunea maximă):

... şi câteva zile mai târziu, transplantat în vas, după o superficială tundere de spaţiere a coroanei:

       Fiind tuns, după cum spuneam, în august - deci chiar la sfârşitul sezonului de creştere - a avut toată toamna la dispoziţie să înlocuiască mugurii pierduţi. Astfel că în primăvara următoare urmă un val substanţial de creştere.
      Aici, la începutul verii, cu vârful tăiat (pentru a se dezvolta mai "plat" - vezi crenguţele tinere de la baza vârfului):

       La sfârşitul sezonului de creştere (septembrie 2012), după o tundere sumară a ramurilor "rebele", ajunse să arate aşa:

+++++

    Din câte se pare, perioada optimă pentru legări de formare la molid este intervalul septembrie - februarie/martie, adică în afara sezonului de creştere (pentru detalii vezi: Harry Harrington - Spruce: Species Guide şi Harry Harrington - Spruce Bonsai Styling, Pruning and Wiring). Cum toamna pot apărea şi muguri noi, însă, de sfătuit este a se opera pe molid cu sârmă şi tăieri de formare iarna, când ramurile sunt foarte flexibile, mugurii bine maturizaţi, iar arborele nu prezintă nicio activitate, fiind în plină hibernare.
        Astfel, neavând prea multă ocupaţie în săptămâna petrecută acasă de Sărbători, am decis că e timpul pentru o primă modelare a "proscrisului". După ce l-am scos de sub vreo 50 de cm de zăpadă (de obicei abundentă în Neamţ) şi l-am dezgheţat puţin, i-am ales o un punct de vedere principal (aşa-numita "faţă" - cam aceeaşi cu cea din ultimele două imagini) şi-am trecut la treabă. Cum cel mai abordabil stil mi s-a părut chokkan/vertical formal, rezultatul se prezintă după cum urmează:

... şi detalii de structură: 

   

       Cele trei crenguţe din vârf vor fi lăsate libere un an - doi, pentru a crea un vârf mai plat. Cu toate că, inevitabil, în cursul procesului de formare am fost nevoit să mă debarasez de câteva ramuri ce nu-şi găseau loc, am fost plăcut surprins să constat numărul mare de muguri de pe ramurile rămase (unul dintre motivele pentru care le-am păstrat, de altfel) - iar aici nu mă refer la muguri terminali, ci apăruţi în interiorul coronamentului, ceea ce rar se întâmplă în cazul molidului. Norocul începătorului...

Marius VRÂNCIANU